Cimilitura de mai jos e destul de veche, din pacate. Nu pentru ca nu as fi in stare sa scriu una noua, ci pentru ca e actuala, inca, si ma tem ca va mai tot fi. Plus un titlu al Laurei Nureldin care suna: "Românioooo, cui ne laşi?" şi care m-a împins sa actualizez textul de mai jos. Poate România ne va auzi. Poate ea, că alţii...
SINGURI PE LUME?
România a intrat, în cele din urmă, în Uniunea Europeană. Ce-i drept, din a doua încercare. (Chiar şi comisar european am avut tot din a doua încercare!). Până atunci, eu, unul, vreau să intru în România. De fapt, aş vrea să reintru în România pe care am cunoscut-o şi pe care am iubit-o ca pe o a doua mea mamă. Îmi dau seama abia acum că această a doua mamă s-a cam înstrăinat de mine, poate nu ne mai privim în ochi cu aceeaşi dragoste...Eram acum ceva ani, în Piaţa Universităţii, într-o seară, cu o lumânare în mână, împreună cu alţi colegi, ne rugam (naivi, nu?) pentru cei patru jurnalişti răpiţi în Irak, şi mi-am adus aminte de ce mi se întâmplase exact cu 15 ani în urmă, tot în Piaţa Universităţii: eram cu soţia (gravidă) prin Centru, ne grăbeam să ajungem acasă. Bani de taxi nu aveam, aşa că am luat hotărârea să luăm metroul. Piaţa era, pe-atunci, plină cu "golani". Am ajuns, fără probleme, în Pasaj. Acolo am avut neplăcerea să mă buzunărească un băiat. Nu a reuşit să-mi ia din buzunar nimic. Dar mi s-a părut că sunt fără apărare, cu nevasta gravidă în luna a opta, cu insuficiente mâini la dispoziţie pentru a o apăra pe ea, pe mine şi pe buzunarele mele.
Peste 15 ani, în aceeaşi Piaţă, am stat cu lumânarea într-o mână, iar cu cealaltă mână încercând să-mi protejez buzunarele. Din nou m-am simţit atât de lipsit de apărare, în propria mea Românie. Am auzit apoi că un coleg a fost jefuit odată în timp ce relata în direct. Oare mai pot să stau în biserică fără frica de a-mi fi tăiată geanta? Pot să-mi fac gard la casă fără să stau la pândă să nu mi se fure gardul?Pe 21 decembrie 1989, seara, eram în metrou, la aceeaşi Piaţă a Universităţii. Veneam de la Târgu Jiu, terminasem stagiatura, aveam transferul în buzunar. Au urcat, deodată, vreo 7-8 tineri în vagonul în care eram şi au început să strige: "Jos Ceauşescu! Jos Ceauşescu!". Am încremenit. Nu-mi venea să cred ce curaj nebun au acei tineri. Mă aşteptam ca, imediat, să se ridice cei de lângă mine şi să-i aresteze pe acei tineri. M-a cuprins atunci o frică teribilă să nu li se întâmple pe loc ceva groaznic. Eu eram rupt de realitate, stătusem la Târgu Jiu mai multe zile şi habar nu aveam ce se întâmpla. Şi amsimţit atunci, în vagonul de metrou, singurătatea aceea copleşitoare şi nedreaptă. Unde era ŢARA MEA, care să îi apere pe tinerii aceia, pe noi toţi? Însingurarea asta a revenit, iar şi iar... Prin natura serviciului (prezentator ştiri pe atunci), am văzut cum nefericiţii din Banat plângeau că li s-a dus pe apa Sâmbetei, la propriu şi la figurat, truda lor de-o viaţă, dar am văzut şi aceeaşi neputinţă copleşitoare şi total nedreaptă pentru ei, "fii ai acestei Românii" care îi făcea să stea în corturi pentru a păzi de hoţi ce le-a mai rămas prin case. Hoţii ziua pândeau, iar noaptea veneau cu bărcile la prădat. Nu a fost nimeni prins. Unde erai tu, ŢARA MEA? Nu era destulă nenorocire pentru oamenii aceia? Câtă putere sufletească le-o mai fi rămas pentru a lua totul de la început? Vino înapoi, ŢARA MEA! Aşa cum te-am cunoscut în copilăria mea. Ajută-ne să nu ne mai simţim singuri. Că doar suntem singurii tăi copii...
Ar mai fi multe de scris, dar sper ca măcar acum, când ne împrumutăm de afară ca să plătim salarii în ţară, să ne apropiem noi de ţara asta şi ea de noi. Să fim împreună, la greu şi la şi mai greu...
SINGURI PE LUME?
România a intrat, în cele din urmă, în Uniunea Europeană. Ce-i drept, din a doua încercare. (Chiar şi comisar european am avut tot din a doua încercare!). Până atunci, eu, unul, vreau să intru în România. De fapt, aş vrea să reintru în România pe care am cunoscut-o şi pe care am iubit-o ca pe o a doua mea mamă. Îmi dau seama abia acum că această a doua mamă s-a cam înstrăinat de mine, poate nu ne mai privim în ochi cu aceeaşi dragoste...Eram acum ceva ani, în Piaţa Universităţii, într-o seară, cu o lumânare în mână, împreună cu alţi colegi, ne rugam (naivi, nu?) pentru cei patru jurnalişti răpiţi în Irak, şi mi-am adus aminte de ce mi se întâmplase exact cu 15 ani în urmă, tot în Piaţa Universităţii: eram cu soţia (gravidă) prin Centru, ne grăbeam să ajungem acasă. Bani de taxi nu aveam, aşa că am luat hotărârea să luăm metroul. Piaţa era, pe-atunci, plină cu "golani". Am ajuns, fără probleme, în Pasaj. Acolo am avut neplăcerea să mă buzunărească un băiat. Nu a reuşit să-mi ia din buzunar nimic. Dar mi s-a părut că sunt fără apărare, cu nevasta gravidă în luna a opta, cu insuficiente mâini la dispoziţie pentru a o apăra pe ea, pe mine şi pe buzunarele mele.
Peste 15 ani, în aceeaşi Piaţă, am stat cu lumânarea într-o mână, iar cu cealaltă mână încercând să-mi protejez buzunarele. Din nou m-am simţit atât de lipsit de apărare, în propria mea Românie. Am auzit apoi că un coleg a fost jefuit odată în timp ce relata în direct. Oare mai pot să stau în biserică fără frica de a-mi fi tăiată geanta? Pot să-mi fac gard la casă fără să stau la pândă să nu mi se fure gardul?Pe 21 decembrie 1989, seara, eram în metrou, la aceeaşi Piaţă a Universităţii. Veneam de la Târgu Jiu, terminasem stagiatura, aveam transferul în buzunar. Au urcat, deodată, vreo 7-8 tineri în vagonul în care eram şi au început să strige: "Jos Ceauşescu! Jos Ceauşescu!". Am încremenit. Nu-mi venea să cred ce curaj nebun au acei tineri. Mă aşteptam ca, imediat, să se ridice cei de lângă mine şi să-i aresteze pe acei tineri. M-a cuprins atunci o frică teribilă să nu li se întâmple pe loc ceva groaznic. Eu eram rupt de realitate, stătusem la Târgu Jiu mai multe zile şi habar nu aveam ce se întâmpla. Şi amsimţit atunci, în vagonul de metrou, singurătatea aceea copleşitoare şi nedreaptă. Unde era ŢARA MEA, care să îi apere pe tinerii aceia, pe noi toţi? Însingurarea asta a revenit, iar şi iar... Prin natura serviciului (prezentator ştiri pe atunci), am văzut cum nefericiţii din Banat plângeau că li s-a dus pe apa Sâmbetei, la propriu şi la figurat, truda lor de-o viaţă, dar am văzut şi aceeaşi neputinţă copleşitoare şi total nedreaptă pentru ei, "fii ai acestei Românii" care îi făcea să stea în corturi pentru a păzi de hoţi ce le-a mai rămas prin case. Hoţii ziua pândeau, iar noaptea veneau cu bărcile la prădat. Nu a fost nimeni prins. Unde erai tu, ŢARA MEA? Nu era destulă nenorocire pentru oamenii aceia? Câtă putere sufletească le-o mai fi rămas pentru a lua totul de la început? Vino înapoi, ŢARA MEA! Aşa cum te-am cunoscut în copilăria mea. Ajută-ne să nu ne mai simţim singuri. Că doar suntem singurii tăi copii...
Ar mai fi multe de scris, dar sper ca măcar acum, când ne împrumutăm de afară ca să plătim salarii în ţară, să ne apropiem noi de ţara asta şi ea de noi. Să fim împreună, la greu şi la şi mai greu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu