Deci. Acum, într-o nouă prezentare!

Deci sunt exasperat! Abia scăpasem, cumva, de torenţialul ”deci” din exprimarea noastră, a (aproape) tuturor, când, ce să vezi, i-a luat locul forma elaborată, ”până la urmă”. Dacă nu mă înşel, promotorul sintagmei a fost Cristian Boureanu, acum vreo 2-3 ani. De atunci, expresia a proliferat şi e aproape nelipsită din vocabularul politicienilor, dar, vai, şi al realizatorilor de emisiuni radio şi tv, al unor (mulţi) oameni de presă. Sociologii vor spune că avem de-a face cu ceea ce se numeşte metalimbaj. Vă aduceţi aminte de oracolul Silviu Brucan, care obişnuia să pună la sfârşitul frazelor un ”nu-i aşa?” prin care se autoaproba şi, totodată, obliga telespectatorul să fie de acord cu el. Aproape răposatul ”deci” era, şi el, o modalitate simplă de a apăsa suplimentar, de a adăuga rudimentar greutate frazelor considerate ”cheie”. De aici şi până la câte un ”deci” per frază nu a fost drum lung. Acum, de fiecare dată când considerăm că ceea ce avem de spus trebuie să sune a concluzie, hop şi un ”până la urmă”!. Cele mai amuzante sunt situaţiile în care vorbitorul aplică ştampila ”până la urmă” când decide că trebuie început ceva. Exemplu: ”Până la urmă, trebuie începută reforma (economică, a educaţiei etc. etc.)”. Ai spune că ”de fapt”, ”la o adică”, ”de altfel” şi alte sintagme cu mult mai potrivite în foarte multe cazuri în care apare omniprezentul ”până la urmă” au fost, brusc, interzise de filologi! Aşa că, vă rog eu mult, să scăpăm, până la urmă, de acest deranjant, deseori nepotrivit, deseori prea des ”până la urmă”. Iar dacă nu se poate altfel, să ne întoarcem la ”deci”. Măcar se scrie uşor şi se rosteşte la fel de uşor, deci efectul trece mai rapid!

Suntem campioni europeni!

Pârtiiiiiieeeeeee!!! Germania şi Franţa au ieşit din recesiunea economică, pentru a face loc României să intre cu toata fiinţa ei. Şi astfel, iubita noastră patrie a ajuns campioană europeană. La scădere economică. Lasă, că la adunare, împărţire şi înmulţire sunt alţii mai buni! Aproape toţi!!!

Singuri pe lume?

Cimilitura de mai jos e destul de veche, din pacate. Nu pentru ca nu as fi in stare sa scriu una noua, ci pentru ca e actuala, inca, si ma tem ca va mai tot fi. Plus un titlu al Laurei Nureldin care suna: "Românioooo, cui ne laşi?" şi care m-a împins sa actualizez textul de mai jos. Poate România ne va auzi. Poate ea, că alţii...

SINGURI PE LUME?
România a intrat, în cele din urmă, în Uniunea Europeană. Ce-i drept, din a doua încercare. (Chiar şi comisar european am avut tot din a doua încercare!). Până atunci, eu, unul, vreau să intru în România. De fapt, aş vrea să reintru în România pe care am cunoscut-o şi pe care am iubit-o ca pe o a doua mea mamă. Îmi dau seama abia acum că această a doua mamă s-a cam înstrăinat de mine, poate nu ne mai privim în ochi cu aceeaşi dragoste...Eram acum ceva ani, în Piaţa Universităţii, într-o seară, cu o lumânare în mână, împreună cu alţi colegi, ne rugam (naivi, nu?) pentru cei patru jurnalişti răpiţi în Irak, şi mi-am adus aminte de ce mi se întâmplase exact cu 15 ani în urmă, tot în Piaţa Universităţii: eram cu soţia (gravidă) prin Centru, ne grăbeam să ajungem acasă. Bani de taxi nu aveam, aşa că am luat hotărârea să luăm metroul. Piaţa era, pe-atunci, plină cu "golani". Am ajuns, fără probleme, în Pasaj. Acolo am avut neplăcerea să mă buzunărească un băiat. Nu a reuşit să-mi ia din buzunar nimic. Dar mi s-a părut că sunt fără apărare, cu nevasta gravidă în luna a opta, cu insuficiente mâini la dispoziţie pentru a o apăra pe ea, pe mine şi pe buzunarele mele.
Peste 15 ani, în aceeaşi Piaţă, am stat cu lumânarea într-o mână, iar cu cealaltă mână încercând să-mi protejez buzunarele. Din nou m-am simţit atât de lipsit de apărare, în propria mea Românie. Am auzit apoi că un coleg a fost jefuit odată în timp ce relata în direct. Oare mai pot să stau în biserică fără frica de a-mi fi tăiată geanta? Pot să-mi fac gard la casă fără să stau la pândă să nu mi se fure gardul?Pe 21 decembrie 1989, seara, eram în metrou, la aceeaşi Piaţă a Universităţii. Veneam de la Târgu Jiu, terminasem stagiatura, aveam transferul în buzunar. Au urcat, deodată, vreo 7-8 tineri în vagonul în care eram şi au început să strige: "Jos Ceauşescu! Jos Ceauşescu!". Am încremenit. Nu-mi venea să cred ce curaj nebun au acei tineri. Mă aşteptam ca, imediat, să se ridice cei de lângă mine şi să-i aresteze pe acei tineri. M-a cuprins atunci o frică teribilă să nu li se întâmple pe loc ceva groaznic. Eu eram rupt de realitate, stătusem la Târgu Jiu mai multe zile şi habar nu aveam ce se întâmpla. Şi amsimţit atunci, în vagonul de metrou, singurătatea aceea copleşitoare şi nedreaptă. Unde era ŢARA MEA, care să îi apere pe tinerii aceia, pe noi toţi? Însingurarea asta a revenit, iar şi iar... Prin natura serviciului (prezentator ştiri pe atunci), am văzut cum nefericiţii din Banat plângeau că li s-a dus pe apa Sâmbetei, la propriu şi la figurat, truda lor de-o viaţă, dar am văzut şi aceeaşi neputinţă copleşitoare şi total nedreaptă pentru ei, "fii ai acestei Românii" care îi făcea să stea în corturi pentru a păzi de hoţi ce le-a mai rămas prin case. Hoţii ziua pândeau, iar noaptea veneau cu bărcile la prădat. Nu a fost nimeni prins. Unde erai tu, ŢARA MEA? Nu era destulă nenorocire pentru oamenii aceia? Câtă putere sufletească le-o mai fi rămas pentru a lua totul de la început? Vino înapoi, ŢARA MEA! Aşa cum te-am cunoscut în copilăria mea. Ajută-ne să nu ne mai simţim singuri. Că doar suntem singurii tăi copii...


Ar mai fi multe de scris, dar sper ca măcar acum, când ne împrumutăm de afară ca să plătim salarii în ţară, să ne apropiem noi de ţara asta şi ea de noi. Să fim împreună, la greu şi la şi mai greu...

Urmare la taxa de (pe) pod

Uite ca nu sunt idiot (degeaba). Daca altii, mai priceputi, au sesizat ca nu e cushera treaba, atunci ma simt mai intremat un pic. Sa vedem daca le pasa, ca si cu taxa second hand au facut ce au vrut, cu nenumaratele revizuiri si adaugiri.
http://www.ziua.ro/news.php?id=35176&data=2009-08-03

Taxa de (pe) pod

M-am intors dintr-un (de fapt, scrisesem dintrun, dar, la cererea milioanelor de blogospectatori, am revenit la cratima traditionala) concediu petrecut in afara tarii. Deh, lipsa de patriotism... Ce am constatat pe drum? La unguri, vigneta (vreo 7 euro pentru 4 zile). Apoi la austrieci, vreo 8 euro pentru 10 zile. La nemti, nu exista vigneta. Ma rog, poate costul e pitit undeva in pretul carburantului, mai scump decat in Austria. Care in Austria e mai ieftin ca in Ungaria. Dar, ma rog. A, era sa uit, anul trecut am fost prin Croatia, unde sunt tot soiul de viaducte, dar si prin Italia, unde sunt nenumarate tuneluri. In Italia, ce-i drept, nu platesti vigneta, in schimb platesti (binisor!) de cate ori te angajezi pe o alta autostrada. Si nu sunt putine.
Booooon...
Aflu, fara sa ma mai mir, ca la noi, dupa ce ca platim rovigneta (sau rovinieta...), ca de nu, amenda e vreo 1.200 RON, cu discount jumatate pentru plata in 48 ore... mai nou, platim si taxa de pod pe la Cernavoda. Asta de bine ce, vineri, 30 iulie 2009, autoturismele erau date jos de pe autostrada (daca o putem numi asa) ca se umpluse si dadea pe afara. Pai in ritmul asta, o sa ajungem sa platim taxa de intersectie, de drum cu sens unic, de serpentine etc. etc. Repet, asta pe langa rovigneta obligatorie. Sa ma mai intreb ce se mai ascunde in pretul carburantului de la pompa? Sau mai bine, nu, ca ma enervez degeaba?