Deci. Acum, într-o nouă prezentare!

Deci sunt exasperat! Abia scăpasem, cumva, de torenţialul ”deci” din exprimarea noastră, a (aproape) tuturor, când, ce să vezi, i-a luat locul forma elaborată, ”până la urmă”. Dacă nu mă înşel, promotorul sintagmei a fost Cristian Boureanu, acum vreo 2-3 ani. De atunci, expresia a proliferat şi e aproape nelipsită din vocabularul politicienilor, dar, vai, şi al realizatorilor de emisiuni radio şi tv, al unor (mulţi) oameni de presă. Sociologii vor spune că avem de-a face cu ceea ce se numeşte metalimbaj. Vă aduceţi aminte de oracolul Silviu Brucan, care obişnuia să pună la sfârşitul frazelor un ”nu-i aşa?” prin care se autoaproba şi, totodată, obliga telespectatorul să fie de acord cu el. Aproape răposatul ”deci” era, şi el, o modalitate simplă de a apăsa suplimentar, de a adăuga rudimentar greutate frazelor considerate ”cheie”. De aici şi până la câte un ”deci” per frază nu a fost drum lung. Acum, de fiecare dată când considerăm că ceea ce avem de spus trebuie să sune a concluzie, hop şi un ”până la urmă”!. Cele mai amuzante sunt situaţiile în care vorbitorul aplică ştampila ”până la urmă” când decide că trebuie început ceva. Exemplu: ”Până la urmă, trebuie începută reforma (economică, a educaţiei etc. etc.)”. Ai spune că ”de fapt”, ”la o adică”, ”de altfel” şi alte sintagme cu mult mai potrivite în foarte multe cazuri în care apare omniprezentul ”până la urmă” au fost, brusc, interzise de filologi! Aşa că, vă rog eu mult, să scăpăm, până la urmă, de acest deranjant, deseori nepotrivit, deseori prea des ”până la urmă”. Iar dacă nu se poate altfel, să ne întoarcem la ”deci”. Măcar se scrie uşor şi se rosteşte la fel de uşor, deci efectul trece mai rapid!